anuale

Pentru a nu ştiu câta oară, am încercat să-mi domesticesc gândurile şi să-mi fac ordine în idei. Am lucrat, asta ar însemna că am zăcut pe covor, în faţa uşii de la balcon, cu un ceai în braţe, pândind seninul. Am încercat. Nu înseamnă că am şi reuşit mare lucru. 

Şi s-a făcut un an. Nu-mi place să contorizez, dar observ că, de la o vreme, o fac fără să vreau. Poate pentru că deja percep timpul ca pe un fel de numărătoare inversă? Un soi de teamă mai mult sau mai puţin conştientă că sunt atâtea pe care nu le-am făcut şi nu o să apuc? Am încercat să fac o listă cu toate cărţile pe care le-aş vrea, o imaginară înşiruire de titluri cu care m-am intersectat în ultimele săptămâni şi care mi-au rămas în minte într-un fel sau altul. Dar am renunţat. Pentru că sunt prea multe. Şi iar nu e momentul... Acum un an, când nu credeam că voi reuşi vreodată anumite lucruri, când lumea mea era prea mică şi nu ştiam să sper mai deloc, ades, îmi repetam o dorinţă: când o să am destui bani, o să cumpăr multe -multe cărţi. Şi încă n-am scăpat de tot de dorinţa asta…

Poţi să te lupţi cu un sistem? Merită să te lupţi cu un sistem? Asta ma întreb de câteva săptămâni. Şi e paradoxal: pe bloguri, pe forumuri, pe site-urile ziarelor, la piaţă, la crâşmă, în staţia de tramvai, după blocuri, toată lumea se plânge, toată lumea admite că sistemul ăsta nu e în regulă, e murdar, e haotic. Totuşi, nimeni nu face nimic. Revolta lor se naşte şi moare pe blog, pe forum, după bloc... Zilnic, acelaşi ciclu reluat la infinit. Nimic nu se schimbă. Nu le place, dar se complac. Zicea cineva, zilele trecute, că e nevoie de acele gesturi mărunte care să scoată la iveală omenia din noi, superioritatea speciei, gesturile care mai apoi ar compune ceea ce cu nejustificat dispreţ numim (noi, românii) atitudinde civică. Dar cine să facă gesturile astea? Providenţa... După asta se pare că ne-am ghidat întotdeauna.

Şi, atunci, ce îţi rămâne de făcut? Să te aliniezi, să înveţi indiferenţa. Şi egoismul. Sau să pleci.

Mă uit cu jind la calendar şi aş vrea ca luna asta şi cea care vine să nu se termine, copilăros vis. Va trebui să aştept încă un an lumina asta calmă.

Din diverse motive, mi-am rătăcit un pic exerciţiul gândurilor lăsate să zburde. Aici sau în altă parte. De vină sunt şi proiectele total opuse care trag de mine. Unele pentru suflet. Inevitabil, sunt momente în care le neglijezi pe unele în favoarea altora.

Un mail. Sunetul sec care anunţă că cineva mi-a aruncat un plic în virtuala căsuţă poştală sparge liniştea. 

Mi-e dor de ducă. Şi de departe mi-e dor. Patru pereţi sunt uneori prea mult, nu ai nevoie de atâţia.